1. Definiția omonimelor este corectă. Pare că autoarea înțelege ce spune. Exemplul pe care îl dă este însă aiuritor. În loc să spună că sunt 3 (trei) cuvinte omonime (cu aceeași formă, dar cu înțeles diferit), autoarea vorbește despre un singur cuvânt „cu mai multe sensuri și mai multe valori morfologice”!! Acolo nu este un singur cuvânt. Sunt trei!
2. La omografe e invers: exemplul este corect, dar definiția este greșită. Omografele nu sunt omonime. Omonimele au aceeași formă și în pronunție, și în scriere (adică, se pronunță identic și se scriu identic). Omografele doar se scriu la fel, prin urmare genul lor proxim nu are cum să fie omonimele. Logică simplă.
3. Aceeași greșeală de la omografe o întâlnim și la omofone. Doar că aici e chiar mai mare, cuprinzând și exemplul. În primul rând, definiția este greșită: omofonele nu sunt omonime. Omofonele sunt cuvinte sau structuri lexicale pronunțate identic, dar scrise diferit. Dacă se scriu diferit, nu pot fi omonime. În al doilea rând, exemplul conține o greșeală. Autoarea pretinde că „ne-am” ar fi cuvânt!! Nu. Nu e cuvânt. Este o structură lexicală formată din 2 (două) cuvinte: „ne” și „am”.
Nota bene!
Problematica omonimiei, omografiei, omofoniei e mai vastă, dar în spațiul didactic preuniversitar se abordează elementele esențiale, de utilitate funcțională în practica limbii române. Prin urmare, din punct de vedere metodologic, se face distincția între omonime (cuvinte care se scriu și se pronunță identic), omografe (cuvinte care se scriu identic, dar se pronunță diferit) și omofone (cuvinte sau construcții lexicale care se pronunță identic, dar se scriu diferit).
