vineri, 22 iunie 2018

Omonime, omofone, omografe

Într-o carte a unei autoare cu pretenții, descopăr numai prostii la capitolul despre omonime.


1. Definiția omonimelor este corectă. Pare că autoarea înțelege ce spune. Exemplul pe care îl dă este însă aiuritor. În loc să spună că sunt 3 (trei) cuvinte omonime (cu aceeași formă, dar cu înțeles diferit), autoarea vorbește despre un singur cuvânt „cu mai multe sensuri și mai multe valori morfologice”!! Acolo nu este un singur cuvânt. Sunt trei! 
2. La omografe e invers: exemplul este corect, dar definiția este greșită. Omografele nu sunt omonime. Omonimele au aceeași formă și în pronunție, și în scriere (adică, se pronunță identic și se scriu identic). Omografele doar se scriu la fel, prin urmare genul lor proxim nu are cum să fie omonimele. Logică simplă.
3. Aceeași greșeală de la omografe o întâlnim și la omofone. Doar că aici e chiar mai mare, cuprinzând și exemplul. În primul rând, definiția este greșită: omofonele nu sunt omonime. Omofonele sunt cuvinte sau structuri lexicale pronunțate identic, dar scrise diferit. Dacă se scriu diferit, nu pot fi omonime. În al doilea rând, exemplul conține o greșeală. Autoarea pretinde că „ne-am” ar fi cuvânt!! Nu. Nu e cuvânt. Este o structură lexicală formată din 2 (două) cuvinte: „ne” și „am”. 




Nota bene! 
Problematica omonimiei, omografiei, omofoniei e mai vastă, dar în spațiul didactic preuniversitar se abordează elementele esențiale, de utilitate funcțională în practica limbii române. Prin urmare, din punct de vedere metodologic, se face distincția între omonime (cuvinte care se scriu și se pronunță identic), omografe (cuvinte care se scriu identic, dar se pronunță diferit) și omofone (cuvinte sau construcții lexicale care se pronunță identic, dar se scriu diferit).

marți, 3 octombrie 2017

Cuvântul polisemantic și omonimele

Se pare că nici specialiștii nu sunt în stare să facă diferența (uneori, foarte subtilă, e adevărat) dintre un cuvânt polisemantic și două (sau mai multe) cuvinte omonime.
O greșeală crasă am găsit în cartea „Limba și literatura română: ghid complet pentru Evaluarea Națională 2018”, de la editura Delfin. Noțiunea de „cuvânt polisemantic” este ilustrată cu un exemplu nefericit: „masă - obiect de mobilier, mulțime, instrument de măsurat etc.”. Las deoparte faptul că sensul „instrument de măsurat” este aberant. Nu există așa ceva în limba română. Dar nici primele două sensuri invocate („obiect de mobilier” și „mulțime”) nu aparțin aceluiași cuvânt polisemantic. Dacă ne uităm în DEX, descoperim că cele două sensuri aparțin la două cuvinte diferite, care au aceeași formă: „masă 1: obiect de mobilier ș.a.” - „masă 2: mulțime ș.a.”. De fapt, nici nu trebuia să ne uităm în DEX. Este evident că între cele două sensuri nu există nicio legătură semantică și că avem de-a face cu două cuvinte diferite.

E păcat că din mulțimea de autori ai acestui auxiliar didactic niciunul nu a  sesizat această greșeală, perpetuată încă de la ediția din 2015 (poate și mai dinainte).

duminică, 24 noiembrie 2013

Limba şi literatura română - iniţială minusculă

O greşeală de ortografie - foarte gravă, pentru nişte specialişti! - se găseşte chiar în programele şcolare de limba şi literatura română, de la clasa a III-a, până la clasa a X-a.
Disciplina Limba şi literatura română are un rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor...
Greşeala constă în scrierea numelui disciplinei cu iniţială majusculă. 
Iată ce scrie DOOM 2:
Nu ni se mai pare necesară în momentul de faţă reluarea regulilor, încetăţenite de multă vreme în limba română, potrivit cărora se scriu cu literă mică substantivele comune care denumesc popoare, zilele săptămânii şi lunile anului şi disciplinele de învăţământ (care în unele limbi se scriu cu literă mare).
Se pare însă că reluarea regulilor este foarte necesară!
DOOM2

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Era odată un împărat mare şi puternic

Verbul impersonal este acel verb care:
1. nu are subiect gramatical: Ninge. Îmi merge bine. Îmi arde de plimbare.
2. are subiect gramatical exprimat printr-o propoziţie conjuncţională sau printr-un echivalent al acesteia  (verb la infinitiv, supin sau gerunziu): Se cuvine să faci asta. Îmi vine a plânge. Rămâne de văzut.

Se dă propoziţia:
Era odată un împărat mare şi puternic...
Este evident că, în această propoziţie, verbul era este verb personal, deoarece are subiect gramatical (un împărat), exprimat printr-un substantiv care denumeşte o persoană, o fiinţă.
Cu toate acestea, în manualul auxiliar Limba şi literatura română: teorie, modele, exerciţii: clasa a V-a, scos de editura Niculescu într-o a doua ediţie, în 2013, găsim următoarea analiză gramaticală:
era = verb predicativ, impersonal, modul indicativ...
Greşeală.