Cuvântul polisemantic și omonimele

Se pare că nici specialiștii nu sunt în stare să facă diferența (uneori, foarte subtilă, e adevărat) dintre un cuvânt polisemantic și două (sau mai multe) cuvinte omonime.

O greșeală crasă am găsit în cartea „Limba și literatura română: ghid complet pentru Evaluarea Națională 2018”, de la editura Delfin. Noțiunea de „cuvânt polisemantic” este ilustrată cu un exemplu nefericit: „masă - obiect de mobilier, mulțime, instrument de măsurat etc.”. Las deoparte faptul că sensul „instrument de măsurat” este aberant. Nu există așa ceva în limba română. Dar nici primele două sensuri invocate („obiect de mobilier” și „mulțime”) nu aparțin aceluiași cuvânt polisemantic. Dacă ne uităm în DEX, descoperim că cele două sensuri aparțin la două cuvinte diferite, care au aceeași formă: „masă 1: obiect de mobilier ș.a.” - „masă 2: mulțime ș.a.”. De fapt, nici nu trebuia să ne uităm în DEX. Este evident că între cele două sensuri nu există nicio legătură semantică și că avem de-a face cu două cuvinte diferite.

E păcat că din mulțimea de autori ai acestui auxiliar didactic niciunul nu a  sesizat această greșeală, perpetuată încă de la ediția din 2015 (poate și mai dinainte).

Limba şi literatura română - iniţială minusculă

O greşeală de ortografie - foarte gravă, pentru nişte specialişti! - se găseşte chiar în programele şcolare de limba şi literatura română, de la clasa a III-a, până la clasa a X-a.

Disciplina Limba şi literatura română are un rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor...

Greşeala constă în scrierea numelui disciplinei cu iniţială majusculă. 

Iată ce scrie DOOM 2:

Nu ni se mai pare necesară în momentul de faţă reluarea regulilor, încetăţenite de multă vreme în limba română, potrivit cărora se scriu cu literă mică substantivele comune care denumesc popoare, zilele săptămânii şi lunile anului şi disciplinele de învăţământ (care în unele limbi se scriu cu literă mare).

Se pare însă că reluarea regulilor este foarte necesară!

Era odată un împărat mare şi puternic

Verbul impersonal este acel verb care:

1. nu are subiect gramatical: Ninge. Îmi merge bine. Îmi arde de plimbare.

2. are subiect gramatical exprimat printr-o propoziţie conjuncţională sau printr-un echivalent al acesteia  (verb la infinitiv, supin sau gerunziu): Se cuvine să faci asta. Îmi vine a plânge. Rămâne de văzut.

Se dă propoziţia:

Era odată un împărat mare şi puternic...

Este evident că, în această propoziţie, verbul era este verb personal, deoarece are subiect gramatical (un împărat), exprimat printr-un substantiv care denumeşte o persoană, o fiinţă.

Cu toate acestea, în manualul auxiliar Limba şi literatura română: teorie, modele, exerciţii: clasa a V-a, scos de editura Niculescu într-o a doua ediţie, în 2013, găsim următoarea analiză gramaticală:

era = verb predicativ, impersonal, modul indicativ...

Greşeală.